uscat, mintea încețoșată, buzele parcă lipite. Încercările de a clarifica o idee sau de a cere ajutor se transformau rapid în priviri compătimitoare și în note luate pe un clipboard.
Sub lumina artificială, formele oamenilor se estomipau și se transformau în umbre precise: mâinile asistentei care schimba perfuziile, medicul care trecea pe coridor cu pași hotărâți, fețele celor care veneau și plecau. Toate erau elemente ale unei lumi care funcționa după un ritm străin, marcat de bipurile constante și de rotițele tăcute ale aparatelor. Când închideam ochii, nu reușeam să
