sub piele. Mușchii nu-mi ascultau mereu poruncile, iar o parte din mine se simțea distanțată, ca și cum aș privi dintr-o altă cameră cu jaluzele trase. Vocile din jurul meu pătrundeau ca printr-un zid moale de vată — familia, asistentele, străini — toate transformate într-un zumzet neclar.
Vocea mea dispăruse, captivă undeva între durere și medicamente. Nu era doar vorbirea fizică care lipsea; era o altă formă de tăcere, o suspendare a identității care se servea din puterea cuvintelor. Încercam să spun ceva și mă loveam mereu de o barieră: gâtul era
