când, lăsând după el o oboseală grea. Analgezicele, diavolii nici prea blânzi, nici prea cruzi, schimbau intensitatea mișcărilor mele interioare. Uneori, un fragment de amintire se ivea limpede, apoi se estompa, luat de amețeala medicamentelor. Alteori, era ca și cum aș fi plutit între stări, prizonier al aceluiași moment repetat la nesfârșit.
În mijlocul acelui peisaj spitalicesc, lucrurile concrete se amestecau cu senzațiile și cu golurile de memorie. Mâinile care mă atingeau pentru a verifica semnele vitale erau reale; mirosul antiseptic, palpabil; dar legătura cu propria voce, cu propriul eu,
